Atonalismul II

Atonalismul este o manieră componistică în care se neagă importanţa tonalităţii în organizarea sunetelor pe baza subordonării acestora faţă de un centru sonor denumit tonică. Caracteristicile atonalismului, în linii mari, sunt următoarele:
􀂄 Privitor la melodie şi armonie. Singura realitate sonoră este scara cromatică – divizarea unei octave în 12 semitonuri egale. Fiecare sunet are aceeaşi importanţă în sistem (anihilarea centrului tonal), din care cauză toate legile ce stabilesc ordinea în sistemul tonal îşi pierd valabilitatea. Noţiunile de consonanţă şi disonanţă îşi pierd şi ele sensuri, iar tensiunile şi rezolvările intervalelor disonante, în sensul tonal, nu-şi mai au rostul, fiecare sunet al gamei cromatice având o importanţă egală. Acordul, în sensul muzicii clasice, cel format prin suprapunere de terţe nu mai există, fiind înlocuit prin "conglomeratul fizic" rezultat prin suprapunerea până la cele 12 sunete ale gamei cromatice. Se evită orice succesiune de acorduri prin care s-ar putea crea la un moment dat impresia de tonalitate.
􀂄 Privitor la ritm. Se preferă poliritmia şi asimetria de măsuri, precum şi suprapunerea de ritmuri complicate.
􀂄 Privitor la dinamică. Se stimulează cu precădere efectele cele mai contrastante de nuanţe (după un p urmează brusc fff), partiturile atonale făcând un exces din acest punct de vedere.
􀂄 Privitor la orchestraţie. Efectele cele mai neobişnuite sunt căutate şi în orchestraţie unde sunt preferate registrele de limită ale instrumentelor.
􀂄 Privitor la forme. Sunt evitate tiparele clasice ale compoziţiilor cu bine cunoscuta lor simetrie. În aproape toate compartimentele creaţiei, atonalismul porneşte de la ideea de a se evita orice procedeu folosit mai înainte şi de a ignora orice principiu al unei construcţii bazate pe existenţa unui centru tonal.